„Suntem ceea ce iubim” a zis, la un moment dat, Nichita Stănescu.

Adică putem să fim un humus cu sâmburi de rodie, în unele zile, ba chiar și o bere bună sau un espresso perfect, asta dacă nu e vorba fix de momentul în care suntem papanași cu dulceață de afine și multă smântână sau tiramisu cu fructe de pădure ori ciocolată de casă.

În cele ce urmează, voi realiza portretele din mâncare și băutură ale unor oameni care-mi sunt mie simpatici. Îi voi picta cu supă cu găluști, ori cu coaste de porc la grătar, ori poate cu curry thailandez, sushi sau paella cu fructe de mare, în funcție de ce-mi vor răspunde ei la întrebările puse cu mare poftă de mâncare.

Voi lucra cu materialul clientului, adică. Astăzi e rândul Oanei Giurgiu.

Oana a fost jurnalist, dar cei mai mulți o cunoaștem ca producător de film și realizator de documentare, de numele ei legându-se și TIFF, dar și Premiile Gopo.

O mai știm și ca pe o persoană suficient de relaxată cât să își fi vopsit părul portocaliu, ca pe o tipă plină de umor și ca pe o povestitoare savuroasă.

Dacă vom fi suficient de norocoși, își va aduna, la un moment dat, istoriile superamuzante de la filmări în paginile unei cărți.

Dacă nu, asta e, vom fi nevoiți să le transmitem din gură-n gură, pe cale folclorică. Oana călătorește mult, așa că a avut ocazia să mănânce tot felul de chestii, în tot felul de locuri.

Am descusut-o pe marginea subiectului în cele ce urmează.

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

Mâncarea thailandeză.

Dar cea mai proastă?

Mâncarea din Elveția sau din Estonia, nu mă pot hotărî.

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

Lemon grass soup aka Tom Yam, cu cât e mai fierbinte și mai iute, cu atât vrei mai mult și mai mult. Doar că nu mănânc lemongrass soup foarte des, așa că trebuie să spun ceva important: mama e din Piatra Neamț, eu am crescut cu borșul moldovenesc, nu e vorba că-mi place, dar borșul asta e cu adevărat drog. Poți să iei o pauză de la el, dar după o vreme te stingi din picioare, dacă nu îl mănânci. E fain în Ardeal, dar fără borș eu mor. Îmi amintesc că, odată, am înnebunit o prietenă la Londra, să găsim un restaurant rusesc, să mănânc ceva care să semene cu borșul moldovenesc. Eram în sevraj.

Altădată, întorcându-mă după o lună de hălăduit cu trenul prin Europa, când am ajuns la Timișoara, am mers direct într-un restaurant unde am comandat borș, friptură cu cartofi prăjiți și o salată de roșii adevărată, cu telemea rasă pe deasupra. Borșul ca borșul, dar salata asta chiar n-o găsești în vestul Europei. Apropo de salate, eu aș zice că în România mai bine ne-am rezuma la salata de roșii, la aia de varză crudă și murată și la murături, că n-are rost. Nu am mâncat nicăieri o salată de-asta fantezie, cu un dressing măcar acceptabil, nu senzațional. Pe bune, ce sens are să ne mai chinuim? O prietenă dădea tot timpul salata de varză înapoi chelnerului și-i zicea „Spune-i, te rog, bucătarului să mi-o frece cu sare” și apoi către mine „Poa’ să fie și murdar pe mână, dar să fie varza frecată”.

Ca fel principal, iubesc curry-urile. Galbene, roșii, verzi, cu orice în ele.

Ca desert, crema de zahăr ars. I mean cremă de zahăr ars, nu ”crème brûlée” sau alte farafastâcuri, crema aia făcută de mătușă-mea în vasul de yena!

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât ai mâncat și, mai ales, ce?

Ultima dată când mi s-a făcut rău, nici măcar n-am mai apucat să mănânc. Am așteptat Crăciunul ăsta să fac jumări. Eu pot să fiu de mâine vegetariană, dar la jumări nu aș putea renunța în veci. Și m-am dus la Obor, am găsit jumări gata făcute, de porc, de gâscă, am luat din fiecare și apoi o bucată de slănină, să mi le fac pe ale mele. Și, cât prăjeam la jumări, am mai ronțăit din celelalte. Când au fost gata și jumările mele, bila mea a zis „Sister, consideră că te-am părăsit, dacă vrei să mai mănânci jumări, ești pe cont propriu”. Și uite așa tot nu m-am săturat de jumări, dar nici că le mai fac eu, vreodată. Să le facă altcineva. Dacă stai în miros, e ca și cum ai mânca un lighean.

Când ai băut ultima oară prea mult și ți s-a întâmplat ceva greu de uitat?

Nu rețin un moment jenant, decât de prin studenție, când s-a întâmplat să întrec măsura. Ca norocul, eram vizavi de casa unor prietene, dar una era gripată și lua antibiotice, alta avea de învățat, iar frate-miu avea deja două beri la bord, așa că m-am luptat aproape singură cu o sticlă de ceva, până când limba nu mă mai asculta și ieșeau niste sunete dubioase și absolut caraghioase, de mă stricam de râs eu însămi, auzindu-mă. Fusesem veșnic dată de exemplu acestor prietene de către părinții lor, așa ca n-o să le uit cum au declamat ”Mergem să o ducem acasă pe Oana, să vedem ce față fac ai ei!”. Se adunaseră, în fraza asta, toate frustrările copilăriei: ”Ia uite-o pe Oana cum spală geamurile”, ”Oana merge la olimpiadă la matematică”, ”Oana face aia și drege aia”. :))

De atunci am învățat să îmi ascult organismul și când zice el stop, e stop. E bine să fii un pic atent la ce îți spune corpul tau, că în situații de-astea e mai înțelept decât tine.

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta. Dacă tu n-ai monstru, sigur te-ai întâlnit cu ai altora.

Când mi-e foame, mă doare stomacul și plec la vânătoare, cotrobăi prin frigidere uneori mai fur din mâncarea colegilor, dar nu fac urât. De altfel am observat că noi ăștia cu rezerve J rezistăm mai bine la foame decât uscații. Ăia fac foarte urât. Concluzia e că „dodoloții” sunt oameni mai chibzuiți. :))

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

N-am chef sa fiu legumă, nu pot să fiu leuștean? E mai special. Ca fruct aș fi cireașă.

Aș putea să mănânc cireșe până îmi explodează stomacul. Sunt o mâncătoare profesionistă de cireșe. Văd, în piață, care au viermi sau nu dintr-o singură privire.

Dacă ar fi să mănânci toată viața un singur fel de mâncare, care ar fi acela?

Pot să îți spun ce știu că a funcționat – am avut o perioadă când filmam de noapte, mă culcam dimineața și mă trezeam pe la 17:00 și preț de vreo 40 de zile am mâncat doar paste cu pesto, zi de zi. M-am oprit că a venit Crăciunul, dar nu aș fi avut o problemă să mănânc în continuare același lucru. Iar, anul trecut, am făcut o fixație: mâncam dimineața două felii de pâine prăjită cu ulei de măsline și sare. Luni în șir am făcut asta.

Ce ai mâncat la ultima masă? Ce o să mănânci la următoarea?

Am mâncat o salată cu spanac, valeriană, roșii, ardei (mi-a fost lene să îl trag la grătar, așa că l-am mancat crud, chiar dacă nu-mi cade bine), blue cheese și niște nuci, ulei de măsline, oțet balsamic și sare. Ce naiba o fi așa greu să faci un dressing?

Ce să mai mănânc la urmatoarea, că, uite, din conștiință mâncasem în seara asta salată, dar, vorbind de toate astea, mi-am amintit de un rest de covrig cu susan și m-am dus la bucătărie.  Cum naiba să mai ajung eu manechină, cu interviuri despre mâncare?

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Ce întrebare e asta? Cârnați buni, picanți, sau și din ăia albi, cârnați, cârnați, cârnați în toate formele și diametrele lor, cu muștar sau hrean.

Bucătarul preferat? Poți să o numești și pe bunica ta, ba chiar și pe tine, important e să argumentezi.

Eu nu cred că există bucătarul perfect, fiecare se pricepe la câte ceva, mai bine. Eu, în fiecare oraș, am câte un loc în care am descoperit că îmi place ceva anume și dacă pot, nu ratez – în Cluj supa thailandeză la „Lotus” sau zama de gălbiori la „Zama” sau mici în târg la Ozser, o pizza (mă rog, o focaccia cu brânză și nuci) la „Pardon” în Sibiu, o ciorbă cu tarhon la „L&G” în Mediaș, măduvă la „Laci csarda” în Târgu Mureș, pâine în secuime, icre de știucă la Sulina, calabalâc (pește) în cherhana la Vama Veche. Apoi, am diverși prieteni care gătesc, fiecare e talentat la câte ceva.

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Migdale sau fistic? Ulei de măsline sau unt? Porc sau pește? Mozarella sau parmezan? Rucola sau spanac? Pizza sau paste? Sos de roșii sau sos de smântână? Ceapă sau usturoi? Mentă sau busuioc? Vișine sau fructe de pădure? Mâncarea mamei sau mâncarea bunicii? Bicicletă sau mașină? Facebook sau Instagram? Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin?

Stai că fac rețeta unei seri perfecte, lipsește ceva de băut și niște muzică J :

ciocolată, cafea, fistic aș putea începe așa

ulei de măsline, pește, parmezan, rucola, paste, sos de roșii, usturoi,

mentă, vișine, hai cu niște înghețată peste

mâncarea mamei, că pe a bunicii nu mi-o amintesc,

bicicleta, o iubesc mult, mult, deși merg mai degrabă cu mașina,

facebook

Mihaela Rădulescu forever.

Mihaela e cu vreo șase ani mai mare ca mine și, dacă eu m-am angajat la 19 ani în televiziune, ea probabil avea 25. Și era mișto și cu super personalitate, îmi plăcea să dau de ea pe la machiaj sau pe coridoare. La emisiunile alea de pălăvrăgeală, nu rezistam. Mulți ani mai târziu, la o petrecere, eram un grup de femei la taclale și a trecut un chelner cu o băutură pe tavă, s-a împiedicat și a vărsat paharul pe spatele Mihaelei, direct în decolteul amplu al rochiei. Ea a luat niște șervețele i le-a pus în mână și i-a zis bietului bîiat livid: „Acum șterge-mă”. Săracu’… din livid s-a făcut stacojiu spre vânăt. Asta îmi place mie la Mihaela, ca are simțul umorului și îndrăzneală. Și se juca, bine… se juca pentru că putea. De fapt, știi ce? Mie nu mi-a plăcut niciodată o muiere în țara asta mai mult ca Mihaela Rădulescu.

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață. Dacă ai mai multe, nu te reține.

Păi, aș repeta ce am zis mai devreme: Ascultă-ți corpul. Dă-i ce vrea el ca să-i fie bine sau oprește-te atunci când îți transmite că dorește asta. E valabil și pentru suflet. Mai ales pentru suflet.