“Suntem ceea ce iubim” a zis, la un moment dat, Nichita Stănescu. Adică putem să fim și o salată de vinete, în unele zile, ba chiar și o bere bună sau un fresh de portocale, asta dacă nu e vorba fix de momentul în care suntem papanași cu dulceață de afine și multă smântână. În cele ce urmează, voi realiza portretele din mâncare și băutură ale unor oameni care-mi sunt mie simpatici. Îi voi picta cu supă cu găluști, ori cu coaste de porc la grătar, în funcție de ce-mi răspund ei la întrebările puse cu mare poftă de mâncare. Voi lucra cu materialul clientului, adică. Azi, e rândul prietenei mele, Andreea Georgescu.

 

 

Andreea e genul de persoană căreia lumea îi spune de la obraz: “Hei, ce mai faci? Ești bine? Fă-mă repede să râd!”. E un spectacol ambulant de stand-up și o colecție ambulantă de gafe irezistibile. De exemplu, în timp ce răspundea la întrebările de mai jos, era să piardă un avion între Viena și Varșovia. A circulat singură către aeronavă, cu un autobuz trimis special după ea. După îmbarcare, pilotul a grăit astfel către toți călătorii: “We are now ready for starting the departure procedures. All the passengers are here. Even the last one. She’s coming from Bucharest, so we understand.”

 

Andreea a terminat facultatea de Farmacie și, imediat după asta, s-a făcut jurnalist. Printre altele, a coordonat unica.ro și, în cele câteva luni de dinainte de a-și da demisia, și-a făcut rost de câteva amintiri de neîmpărtășit din postura de redactor șef la libertatea.ro. De 4 ani, e antreprenor, conduce agenția de digital Webspire. A gestionat până acum aproape suta de proiecte, a ajuns rapid la o cifră de afaceri onorabilă și pretinde că de-abia așteaptă să vină dimineața, să se ducă la birou. Ca să spună bancuri de nespus, probabil… Mie tocmai mi-a spus unul cu… dar mai bine lăsați… Să citim portretul Andreei zugrăvit cu mâncare.

 

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

Mănânc bine destul de des. Prea des ca să-mi amintesc ce am mâncat bun la începutul anului, așa că toate amintirile mele sunt recente.

Pulpa de porc, ușor afumată, care se desprindea fâșii-fâșii, alături de fasole verde și salată de castraveți, mâncate cu mâna, direct de pe masă. Specific pentru un restaurant texan în care am fost de curând, în Washington. Am asezonat, desigur, cu o bere din porumb nemaipomenită, la recomandarea unui prieten local. A fost cel mai bun și cel mai scump porc ever. Mâncarea, nu prietenul.

 

Mi-a mai plăcut mult, tot recent, un club din Sydney, unde primeai, alături de orice băutură, calamari pané. Am mâncat destul de mulți calamari. :))

 

Și uite… am și una din copilărie, un gust de bun, amestecat cu multe amintiri. Jambonul de porc de casă făcut de bunică-miu. Îl lăsa 6 luni la afumat, în podul casei, apoi, în Săptămâna Mare, îl fierbea în vin, boabe de piper și foi de dafin. După toate astea, era lăsat la odihnit, când noi țineam post, și mirosea în toată casă de-nnebuneai. Și, în ziua de Paște, mâncam ouă, hrean (cu sfeclă roșie) și jambon. Originile ușor poloneze ale familiei ne-au ajutat să mâncăm destul de bine și exotic acasă.

 

Dar cea mai proastă?

There’s not such thing like bad food. Orice poate fi asezonat, dres, optimizat. Ca în viață.

 

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

E greu. Mâncarea, mâncarea, mâncarea.

 

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât si mâncat și, mai ales, ce?

În afară de ieri, ar mai fi în weekend-ul trecut, la Măneciu. Mama (care face cele mai bune eclere din lume) nu știe când să se oprească. Da, e vina ei.

Am ajuns vineri seară, pe la 23:30.

– Ce mănânci?

– Nimic. Mă culc.

– Nu se poate să te culci cu stomacul gol.

– Nu e gol deloc.

– Măcar o ciorbă de găina, acrită cu zarzăre. E păcat.

Am mâncat. Apoi, a fost păcat și de roșiile umplute, de sarmalele în foi de viță și de crema de zahăr ars.

Ea știe foarte bine că am o dietă strictă de la medic, care-mi permite să mănânc doar de două ori pe zi, la 1 pm și 8 pm.

 

Așa că, sâmbătă, mi-a pregătit micul dejun. „Hai măcar puțin, că nu poți sta până la ora 1 nemâncată!”. Am încercat să-i explic că tocmai asta e și ideea, dar nimic. Așa că am făcut un warm-up. La 1 am mâncat. După care, la 6:30 pm, pe masă erau: salată de vinete cu maioneză, slănină de porc (de curte) cu brânză de oi (abia primită de la stână), roșii și castraveți, scovergi, pește la grătar, sarmale, brânză de burduf cu coaste afumate, mămăligă cu unt lăsată un pic în cuptor, tartă cu zmeură și încă o tartă cu vișine. Dacă tot eram acolo…

Iar, la ora 8 pm, mama m-a strigat la masă, pentru că era ora la care trebuie să mănânc.

 

Când ai băut ultima oară prea mult și ți s-a întâmplat ceva greu de uitat?

Cred că aici e un oximoron. Din câte am auzit de la prieteni, atunci când bei prea mult, se întâmplă foarte des să și uiți ceea ce faci. Dar de ce să ne concentrăm pe noi, când aș putea să povestesc despre cum au băut alții prea mult, din cauza mea? Duminica Paștelui. Washington. Prietenul pe care îl vizitam era un pic ocupat, așa că am avut câteva ore pentru mine. Mi-a recomandat ce să văd, mi-a făcut un traseu, dar eu aveam deja planurile mele. Barnes&Noble două ore, câteva cărți, o terasă foarte drăguță în apropiere și o sticlă cu… niște chestii. Mai bine să fie decât să lipsească. Eram foarte happy că sunt acolo, că mă bucur de un moment de liniște și am început să citesc. Două fete de la masa alăturată au fost convinse, însă, că trebuie să vorbească cu mine, ca să nu mă simt singură. Le-am evitat cât am putut, până nu s-a mai putut. Așa că le-am invitat să share-uim sticla. Vreți talking? I’ll show you talking… Și-am vorbit până la a treia sticlă. Eu abia dacă am „servit”, 3 pahare, în rest… am mers pe „giving, not taking”. Până am convins-o pe una să-și dea demisia, că e nefericită la job, iar pe cealaltă să se împace cu fostul prieten. Fetele nu prea erau prietene cu băutura; mi-am dat seama într-un târziu, când am văzut-o pe una dintre ele că se ținea de stâlpii terasei, în drum spre baie.

 

 

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta.

La naștere, am avut fix 5 kg. Iar astfel de lucruri nu pot fi întâmplătoare. Îmi place mâncarea? Îmi place! Îmi amintesc și acum, cu ficatul trist, de-un ajun de Crăciun, petrecut cu o prietenă, cu care e cel mai simplu din lume să mă înhăitez la mâncare (Mazi, să nu te simți, te rog mult, că nu e vorba despre tine). Pe scurt: ne-am văzut duminică, la ora 15. Să avem un early dinner. După ce am „gustat” jumări, zacuscă de vinete, icre de știucă, slănină, ceapă, usturoi, usturoi, usturoi, usturoi, mușchiuleț afumat, usturoi, cârnați afumați, zacuscă de pește, pârjoale, ne-am gândit să mâncăm și o ciorbă. Cu smântână, ardei iute și puțină ceapă. Ca să fie bine. După care am împărțit cinstit o pastramă afumată de porc, cu murături și usturoi, dar și o porție de sarmale. Cu mămăligă și usturoi. După care am mers pe principiul „Nu poți veni într-un restaurant, să mănânci în doi cât un sat de somalezi în care tocmai s-a primit cu CSR-ul, fără să iei un pic de desert.” Așa că am luat trei și am împărțit. V-ați gândi, probabil, că ne-a fost suficient. Normal. Pentru că nu ne cunoașteți pe mine și pe prietena mea despre care vreau să fie clar, încă o dată, că nu este Mazi. Eu și cu „ne-Mazi” am simțit, după numai 5 ore de stat pe capul oamenilor, că avem putere să mai încercam încă un restaurant. Așa că am mers. La defunctul Escargot. Pe lângă faptul că, animate de mâncarea tradițională și de sticla de ceva care a însoțit-o, suntem responsabile pentru anii de terapie ai unei viitoare adolescențe (dacă ești o fetiță șatenă, timidă, oripilată de ceea ce auzeai de la masa alăturată, nu, nu eram noi și CU SIGURANȚĂ, nu era Mazi, pentru că nu am fost acolo cu ea), am mai consumat încă un desert. Nu se cade să vii în restaurant franțuzesc și să iei doar două sticle de ceva, fără să mănânci nimic. După care ne-am decis să plecăm. Dar cum să mergem acasă, când avem card cu reducere 50% la un restaurant turcesc? Păi, să nu luăm și ceva pentru drum? Așa am plecat cu câte două pungi de shaorma fiecare, în ajunul Crăciunului, nu înainte să fi mâncat și acolo niște humus. Și nu înainte că prietena mea să-și fi scăpat clutch-ul (că ne place și moda) în pătrunjelul oamenilor. Apoi în roșii. În ceapă. Și, nu în ultimul rând, în usturoi.

 

Da, totul în doar 7 ore.

 

Pentru toți băieții care încă mai citește asta și este oripilați: Da, știm. Suntem pe consum, dar nu uităm niciodată portofelul acasă. :))

 

Dar când ți-e sete?

Ăăă… sunt povești pentru care sunt încă prea timidă. Nu mă cunosc chiar atât de bine nici cu mediul online, dar nici cu mine, cât sa le recunosc liber în fața tuturor utilizatorilor de internet. Iar, când spun “utilizatori”, nu vorbesc despre tine, mama, că doar nu m-ai trimis la București ca sa beau și să mănânc.

 

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

Usturoi. Definitely.

Usturoi dulce?

 

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Cum ziceam, îmi rezerv dreptul de a nu mai declara nimic vizavi de relația mea cu alcoolul. Și-așa am declarat deja prea multe…

 

Dar lângă două beri?

Poate nu s-a înțeles răspunsul de mai sus? Nu-i nici o problemă, tu poți să încerci să mă mai întrebi de zece ori, o să mă descurc.

 

Bucătarul preferat? Poți să o numești și pe bunica ta.

Bunica a fost și va rămâne și bucătarul meu preferat.

 

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin?

Da. Deci voiam să mai povestesc ceva, dar nu m-ai întrebat. Eu cred că mâncarea și băutura sunt măsura tuturor lucrurilor. Calitative și cantitative. Nu neaparat în ordinea asta. Și, ca să vezi ce de treabă sunt, am încercat să fac și niște SEO de calitate în articolul ăsta.

 

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață.

Options create value.

There’s not such thing like a free lunch.

Don’t take anything for granted. Question everything.

Received wisdom is always to be questioned.