Nu știu om să nu-i placă să vorbească despre mâncarea bună.

Nici om să nu aibă amintiri, planuri și povești burdușite de gusturi, arome și îmbietoare texturi. Nu știu, în fine, nici om despre care mâncarea să nu spună nimic.

Așa că o să invit, în cele ce urmează, cetățeni care-mi sunt mie simpatici să se “povestească” prin magice supe-creme, prin nostalgice și copilăroase gogoși, prin cartofii auriți din localul lor preferat, prin vreun sushi mâncat cu poftă de uriaș, ori prin deserturi catifelate, de neuitat, ieșite din mână de mamă.

Azi, voi vorbi cu Alex Ștefan.

Cu Alex am fost colegă în prima mea facultate, acum… mai bine nu zic câți ani (zeci, în orice caz).

Eram amândoi în grupa 8 de la Litere, eu la română-franceză, el la română-portugheză. Ne-am tot intersectat peste ani, uneori întâmplător, alteori pentru că ne-am propus.

Alex predă la secția Comunicare și Relații Publice a Facultății de Litere (Învățământ deschis la Distanță) și m-a chemat, acum câteva luni, să le vorbesc studenților lui, chiar într-una dintre sălile de seminar în care ne întâlneam noi, la 20 de ani. A fost emoționant. Când nu le predă studenților, lucrează la doctorat sau face fotografii. E talentat. Cel mai mult îl atrag obiectivele vechi și portretele. Când i-am cerut unul al lui, ca să ilustrez acest text, nu avea. S-a descurcat între timp :). Vă invit să îl urmăriți, în cele ce urmează, vorbind despre mâncare.

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

Cele mai bune mâncăruri sau băuturi sunt cele pe care le savurez, mai ales după vârsta de 40, cu părinții sau prietenii din copilărie sau cei de cursă lungă. Iar pentru că noi am crescut într-o lume relativ simplă, cele mai bune par să fie tot cele simple, o pâine caldă, niște mici de Bolintin, cartofi prăjiți, o scăricică din Piața Matache, o bere nefiltrată, fără alcool acum. Rareori, dar fericit, prieteniile mai ”noi” se întâmplă să spargă țarcul conservator al gusturilor și să adauge ceva, dar adiția e tot pe un substanțial substrat uman. Un prieten m-a sedus de curând cu un anumit burger din oraș și recunosc că l-am cam salvat printre favoriți. Dar rar, căci mă împac tot mai puțin cu carnea…

Cea mai bună mâncare este însă tot la și de la ai mei, în special de la taică-miu, căci, gurmand și gourmet ca mine, are o relație aparte, de iubire față de ceea gătește și tot ceea ce face este magic. N-am întâlnit până acum un om care să își pună amprenta atât de pozitiv asupra mâncării pe care o face, de la cea mai simplă pâine frământată de el și rumenită în cuptor, până la sofisticării ca peștele cu capere sau cordon bleu.

Dar cea mai proastă?

Noi am crescut într-o lume (sau perioadă, cum ar zice unii) în care fandoselile în privința halelii nu prea erau auzite, iar mie, care sunt atât gurmand, cât și gourmet, puține lucruri mi s-au părut proaste. În general nu suport lucrurile grase. Nici nu prea pot mânca fierbinte, iar bila mea e și cam leneșă. Cea mai proastă mâncare a rămas, cred, o tochitură de la o vecină, mâncată într-o vară din anii ’90 și urmată de o toxiinfecție alimentară. Mi s-a făcut rapid rău, tot mai rău și tot mai rău. Eram și singur în casă și recunosc că a fost singura oară când am crezut că aș putea părăsi această lume, în mod stupid, de la o simplă mâncare.

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

Îmi place supa de legume, soția mea face una foarte, foarte bună. Ador tot mai mult mâncărurile fără carne, cât mai ”aerisite”, ușoare, eterice cumva. Am un loc preferat, în Piața Amzei, unde au o supă de roșii foarte bună. Ca fel principal, mai nou m-am îndrăgostit de un mixt de salate, linte, quinoa, humus, verdeață, fasole roșie, roșii mici. O sorcovă totală, foarte frumos colorată și cu varii arome și gusturi.

Cu desertul e altă poveste. Am fost toată viața un devorator de dulciuri, merg până la a fura din dulciurile copiilor. Așa încât, deși orice dulce ar putea fi pe primul loc, există ceva care e pe primul, al doilea și cel puțin al treilea loc: cremșnitul bunicii mele.

Cremșnitul bunicii mele, pentru că asociez mâncarea cu oameni. Și, de fapt, nu numai mâncarea, sunt incapabil să rețin străzi, nume de locuri sau localuri. Tot ce știu alcătuiește o hartă cu nume și mai ales cu chipuri de oameni.  Am și alte repere, precum bezelele mamei, ciocolata Ruxandrei, negresele Corinei, tortul lui Vlad ș.a.m.d. Dar cremșnitul bunicii mele rămâne magic și nu am de gând să renunț la el, chiar dacă nimeni nu a mai reușit vreodată să-i recreeze gustul. “Pentru că era chimistă”, ar spune unii, dar tind să cred că, mai degrabă, pentru că făcea parte dintr-o generație de aur, care avea o relație profund educată cu mâncarea, un savoir manger cu totul aparte, ce pornea de la etapa achiziției, din piață sau magazin, până la servirea de sărbători, cu stil, în cadrul unor mese interminabile, la care participau toți din familie, mese ce durau ore în șir, la care totul era îngrozitor de bun, iar eu nu știam cum să îmi fac strategia să pot ajunge cât de cât neghiftuit la desert. Unde, printre multe alte dulciuri de casă, trona cremșnitul meu. My precious!!!

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât ai mâncat și, mai ales, ce?

Cred că astă vară, la niște prieteni buni, când am sărbătorit 15 ani de când ne cunoaștem toți. Iar, Corina, care știe că pentru mine trebuie să facă, separat, o tavă de dulciuri, a făcut negrese după rețeta ei. După aproape două farfurii de negrese, mi s-a făcut rău.

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta. Dacă tu n-ai monstru, sigur te-ai întâlnit cu ai altora.

Paradoxal, deși sunt foarte pofticios și, uneori, mâncău, nu fac (zic eu) urât la foame și sunt în stare să rezist mult timp. În fapt, îmi place mult să iau pauze de zile de la mâncatul, în sensul tradițional, al celor trei mese zilnice,  iar în ultimii trei ani, am reușit să țin și postul cel lung, înainte de Paște. Cred că e și cel mai accesibil, pentru că vine primăvara și ai o grămadă de alternative verzi, iar corpul e mai mult decât sătul după o iarnă de destrăbălare. Îmi place și apreciez mult în special acuitatea mentală pe care ți-o oferă postul, fie și de o zi.

Monștri altora? Da, i-am cam văzut și nu prea sunt încântat, ca de orice monstru care iese din noi… În mare, două tipuri de monștri am văzut sau depistat, să spun așa. Unul strict de foame, când omul devine nervos, iritabil, uneori agresiv, alteori insuportabil. Al doilea tip de monstru e mai întunecat, permanent și poate da peste cap sau chiar distruge un om în relația  sa cu mâncarea (sau băutura)

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

Sper să nu ajung niciodată legumă, dar, în fine, hai să răspund la întrebare. :)) Aș alege sfecla, îmi place că e zdrăvănoasă, nepretențioasă, pătează, poți face multe lucruri din ea, e rezistentă, nu e scumpă și o poți folosi pentru autoapărare. Îmi mai place forma ei. Pare dintr-o bucată, ca să zic așa, e egală cu ea însăși, directă, fără subtilități, ascunzișuri, tertipuri, vrăjeli, duplicități, coaja nu e groasă, are și ceva dulce, face mult bine altruist. Deci… sfeclă să fie! Cât despre fructul ales, avocado este, deși, să nu fiu ipocrit, tare aș fi vrut să fie legumă, căci eu așa îl percep, și să pot alege curmala la secțiunea de față. Dar, dacă trebuie să aleg, avocado câștigă. Atâția sâmburi am plantat că avem deja o mică pădurice de copăcei de avocado. Cel mai mare a depășit doi metri, trebuie să-l cam dăm.

Dacă ar fi să mănânci toată viața un singur fel de mâncare, care ar fi acela?

 Salată de avocado cu pâine integrală de casă.

Ce ai mâncat la ultima masă? Ce o să mănânci la următoarea?

Salată din linte, quinoa, rosii, humus, verdețuri, fasole roșie. Următoarea? Posibil, un falafel, face un prieten cinste.

Ce ai visa să mănânci chiar acum?

Supă de roșii cu mozzarella.

Bucătarul tău preferat? Cu ce te-a cucerit?

Tatăl meu.  Pentru mine, ține de exemplaritatea unei lumi dispărute. Știe tot, de la cum și de unde să ia și să își aleagă ingredientele, până la secretele preparării lor. Dar totul e legat, cred, de sufletul pe care îl investește în lucrurile astea, aparent atât de neînsemnate. Poate e și altceva, dar încă nu mi-a spus secretul.  Rămân însă la părerea mea, oamenii buni fac lucruri bune.

Gătești? Care sunt piesele tale de rezistență?

Găteam într-o vreme, ciorbe de pui, cică foarte bune, spune soția mea. Am mai preparat, în altă vreme, ceva deserturi vegane, banane cu pudră de roșcove, curmale și alte alea, dar mare succes nu am avut, așa că, descurajat, am lăsat-o baltă. Mi-e dor însă de gătit și plănuiesc să mă școlesc cumva și să mă desfășor, mai ales în fața copiilor mei.

Dă-mi o rețetă ușoară și bună-bună.

Biscuiți cu ovăz.

• Se iau 200 grame de unt, jumătate de cană de zahăr alb și o cană de zahăr brun, două ouă, o linguriță de extract de vanilie, două căni de făină, o linguriță de sare, o linguriță și jumătate de scorțișoară măcinată, trei căni de ovăz, o cană de merișoare.
• Untul cu zahărul trebuie să se ia la bătaie, apoi adaugi, unul câte unul, ouăle, apoi vanilia.
• Amesteci, separat, făina cu sarea, scorțișoara și bicarbonatul de sodiu.
• Apoi le amesteci cu primul mixt.
• Adaugi fulgii de ovăz și merișoarele și ai cam scăpat, pui totul la frigider.
• După o oră de social media, pui cuptorul la 190 de grade, iar pe tava cu foi de copt faci mingiuțe din compoziția cu pricina, la distanță de 6 cm una de cealaltă.
• Le turtești ușor cu furculița și le bagi la cuptor 8-10 minute. Sunt bune, foarte bune, nu?!

Ce îți gătea bunica?

Cum ce? Tot ceea ce era mai bun, doar era bunica, nu?! Dar îmi plăceau în mod special pâinea de casă, chiftelele și cremșnitul. Mult cremșnit. Auzi,  de cremșnit am zis?

Ce îți gătea mama?

Mama făcea și face ciorbe foarte bune, acre, mari, de încredere… piese de rezistență.

Bărbați care-ți gătesc? Ce?

Tata. De toate. Știe tot, nu poți să îl păcălești cu nimic. Și am încredere în el, e verificat și para verificat.

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Un prieten. Cel puțin. Și o bere fără alcool, pentru mine. Merci!

Ce sfat i-ai da unui tânăr din care să învețe să consume responsabil?

I-aș spune, în primul rând, că nu trebuie să confunde lumea de pe ecran, oricare ar fi el, cu lumea din afara ecranului. Apoi l-aș pune să învețe despre toate tipurile de droguri, ce sunt, ce fac, ce efecte au, pe termen scurt și lung, care sunt consecințele consumului, dincolo de punctul x sau y, care e corelarea cu vârsta. I-aș recomanda și un film, care cred că e imposibil să nu te marcheze, Requiem for a dream, al lui Aronofsky.

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Migdale sau fistic? Ulei de măsline sau unt? Porc sau pește? Mozarella sau parmezan? Rucola sau spanac? Sos de roșii sau sos de smântână?

Ciocolată de casă, vanilia îmi scapă cu desăvârșire. Migdale, dar îmi place și fisticul, așadar aleg cu ceva părere de rău. Uleiul de măsline este iubirea mea din ultimii ani, deci zero dubii aici. Dacă îl pui pe o felie de pâine de casă, proaspăt scoasă din cuptor, cu puțin usturoi și piper… intri în ilegalitate. Sau Nirvana. Sau ambele. Rucola, are un gust și miros aparte. Și merge la fix cu sosul de roșii.

Pizza sau paste? Ceapă sau usturoi? Mentă sau busuioc? Vișine sau fructe de pădure?

Dintre pizza și paste, nici una. Nu mi-au plăcut niciodată. La pizza am apelat adeseori, din lene, dar nu am agreat niciodată cum m-am simțit după. Cu pastele am o relație de solidă și mutuală răceală. Aleg menta, fără ezitări. Și o combin cu vișinele, ceva trebuie să iasă.

Mâncarea mamei sau mâncarea bunicii? Bicicletă sau mașină? Facebook sau Instagram?

A mamei, că bunica a plecat dintre noi. După bunicul. Bicicleta, de ani buni sau mers pe jos, mașina doar pentru copii, când e musai, sau pentru mers prin țară. Pe Facebook am apărut obligat de spațiul academic, ca să vezi… Instagram îmi convine, că sunt mulți fotografi și puține cuvinte. Dar, de fapt, dintre Facebook și Instagram, aș alege Flickr.

Ce ai mânca într-o seară de binging?

Salată de avocado cu chipsuri bio.

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață.

Ai grijă de cel de lângă tine, că nu ți-e dat moca și nelimitat.