Una dintre marile bucurii ale copilăriei mele mici, trăite, evident, la bunici (uite c-am făcut și rimă) au fost bananele. Le aduceau părinții. Rar, pentru că nu se găseau, și mai mult verzi, pentru că așa se vindeau. Le prelua mamaie, le înfășura în hârtie de ziar, bucată cu bucată, și le cocoța pe șifonier. După ce se coceau, îmi dădea câte una pe zi, nu mai mult. Așteptam “momentul bananei”, ca pe sfintele moaște, iar, când se terminau, începea o perioadă tristă care se încheia de-abia odată cu următorul lot sosit de la capitală, în bagajele părinților.

Când a venit revoluția și s-a umplut piața de de toate, mi-am promis că o să îmi cumpăr, într-o zi, 10 kile de banane și o să mănânc până o să leșin. N-am apucat să fac asta, pentru că n-am avut bani. Singurul exces pe care mi l-am permis, la un moment dat, împreună cu soră-mea, a fost să ne punem laolaltă toate economiile și să ne cumpărăm croissante cu ciocolată. Le și văd: aveau ambalaj albastru și ne ajunseseră banii de vreo 10-12 bucăți. Stăteam turcește pe covor, cu mormanul albastru între noi, și băgam croissant după croissant, ca termitele. Mâncam și renumăram după fiecare croissant înghițit, ca să avem o evidență clară a stocurilor. După ce am dat gata vreo șase bucăți, dezamăgite că doar atâta putusem, ne-am potolit.

Când am ajuns să câștig propriii mei bani, deja nu-mi mai doream să mă abuzez cu banane. Auzisem cel puțin vreo două povești cu persoane care avuseseră același vis și sfârșiseră la spital. Una mâncase câteva kile, cu tot cu coajă. După ce au reanimat-o și i-au dat drumul din spital, s-a jurat că nu mai pune gura pe banană în viața ei. Și s-a ținut de cuvânt.

Ce e bun rămâne bun doar dacă îl consumi în doze rezonabile. Voi ați mâncat vreodată ceva până vi s-a aplecat?