„Suntem ceea ce iubim” a zis, la un moment dat, Nichita Stănescu.

Adică putem să fim un humus cu sâmburi de rodie, în unele zile, ba chiar și o bere bună sau un espresso perfect, asta dacă nu e vorba fix de momentul în care suntem papanași cu dulceață de afine și multă smântână sau tiramisu cu fructe de pădure ori ciocolată de casă.

În cele ce urmează, voi realiza portretele din mâncare și băutură ale unor oameni care-mi sunt mie simpatici. Îi voi picta cu supă cu găluști, ori cu coaste de porc la grătar, ori poate cu curry thailandez sau cu paella cu fructe de mare, în funcție de ce-mi vor răspunde ei la întrebările puse cu mare poftă de mâncare.

Voi lucra cu materialul clientului, adică.

Cu Dana Papadima am fost colegă, mulți ani, la Editura Humanitas. Se întâmplă însă să aflu despre ea, de-abia acum, cu ocazia acestei discuții despre mâncare, o grămadă de chestii care mi-o fac și mai dragă decât îmi era deja. Să încep cu începutul:

E copil de medici din Brașov și a primit o educație mic-burgheză (balet clasic, gimnastică ritmică, pian, lecții private de franceză și engleză) care nu a reușit însă să o transforme într-o conformistă.

Școala și-o amintește ca pe o veșnică pendulare între frică și rușine. La liceul brașovean Unirea, a avut o faimă ciudată. Pe de o parte, era un fel de geniu la română, nelipsită de la olimpiadele pe țară, de la cenaclurile de rigoare și din revista școlii, pe de altă parte era mare chiulangioaică, rea de gură și dovedea valențe periculoase de leadership, în sensul că, dacă venea cu vreo idee zbanghie, toți se luau după ea.

După Facultatea de Litere, unde, acum 30 de ani, și-a găsit și jumătatea (pe profesorul universitar Liviu Papadima, fiu al criticului interbelic Ovidiu Papadima, azi prorector al Universității București), s-a trezit catapultată abrupt, prin repartiție, într-un sat din secuimea covăsneană. Era singura româncă din sat, tânără, mai slabă decât toate elevele ei și bătută zilnic de vânt în cei 4 kilometri pe care îi străbătea până la școală. Și-a adorat elevii, a fost iubită, respectată și admirată de oamenii din sat, a învățat să bea palincă, cot la cot cu colegii maghiari, și să zică câte ceva pe ungurește. După 3 ani de stagiu și aducerea pe lume a fiicei sale, Ana, neavând nici pile, nici referințe bune la Partidul Comunist, tot ce a reușit să obțină mai bun a fost un amărât de post de învățătoare, la o școală săracă din București.

Revoluția a găsit-o călărind un tanc în noaptea de 21 decembrie, așa că s-a trezit brusc numită directoare de FSN-ul din școală. A fugit mâncând pământul din învățământ și a intrat, contra examen serios, la Institutul de Lingvistică. A lucrat, ca cercetător, cu marea doamnă a gramaticii, Mioara Avram. Apoi, s-a mutat o vreme la Viena, unde Liviu Papadima era lector universitar, iar ea s-a apucat să mai studieze un pic. Întoarsă finalmente în țară, a primit un job ambiguu la importanta editură Humanitas. Dupa un an de zile de făcut de toate, a pus pe picioare Humanitas Educațional, o editură autonomă în sânul trustului-mamă. Acolo a trudit 12 ani, scoțând cele mai cool manuale școlare ale epocii, cărți de copii, literatură școlară. După ce antireforma de la începutul anilor 2000 a reușit să bage în depresie toți editorii școlari neafiliați politic, s-a retras să se odihnească un pic.

Din 2010, e director educațional la Avenor College, care a început ca grădiniță și școală privată, după care s-a extins și pe partea de liceu și are deja în palmares câteva generații frumoase de absolvenți. E mândră să fie parte dintr-o școală de care ea și alții n-au avut parte, cu profesori-mentori de care ea și alții n-au avut parte, deși ar fi avut atâta nevoie de ei.

Pe lângă carieră, își umple viața cu mult rock and roll, cu călătorii în sălbăticie, cu sport zilnic și cu prieteni de nișă.

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

O mâncare nuștiucum la un restaurant indonezian din Amsterdam. Așa o simfonie de arome și gusturi, mai rar, nenicule! De fapt era o reuniune de platouri și platoașe comandate de o prietenă gurmandă, și nemțoaică pe deasupra, care le știa ca lumea. Noi (Eu și Liviu) am trăit la maximum fenomenul de „beție” din mâncare, deși n-am băut decât ceai, ca să nu spurcăm aromele și senzațiile.

Dar cea mai proastă?

Orice fel de ciulama cu făină cu cocoloașe și un picior de pui închegat înăuntru.

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

Supa este ciorba ardelenească cu afumatură și tarhon, dar și supa de ceapă bine făcută. Am mâncat una strașnică în Alsacia, anul ăsta. Felul principal: vită cu praz la o speluncă chinezească de pe Calea Griviței. Desert: o cremă de ciocolată mustind de unt și cu alune de pădure întregi, făcută de maică-mea în anii ’80.

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât ai mâncat și, mai ales, ce?

În Bulgaria, la o cârciumioară la șosea pe lângă Velico Tîrnovo, când ni s-a recomandat un „platoaș cu asortismente de carne”. N-am mai pus gura pe carne o săptămână, nu că n-ar fi fost bun, dar a fost porcesc.

Când ai băut ultima oară prea mult și ți s-a întâmplat ceva greu de uitat?

Prin 2000 și ceva, în Lăptăria lui Enache. Pe scurt: o petrecere cu ceva prieteni din perioada Salvați Vama Veche, stropită îmbelșugat cu băutură din partea unuia dintre ei, importator de alcoale tari. Nu s-a băut de plăcere, cât de lăcomia „mocangelii” și asta mi-a/ne-a lăsat amintiri de… uitat.

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta. Dacă tu n-ai monstru, sigur te-ai întâlnit cu ai altora.

Nu fac urât, pentru că sunt timidă și rușinoasă. Dar, prin anii 90, la Munchen, fără prea mulți bani și cu foame turistică, văzând că Liviu are dor de ÎNCĂ un muzeu și eu MOR pe mine, am început să plâng în stradă. Altă dată, pentru că nu MI s-a dat un sandwich mizerabil în gara din Bruxelles, în loc să am răbdare ca să mâncăm ca oamenii la o terasă din Marea Piață, am făcut greva foamei timp de 12 ore. Foarte inteligent, știu.

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

N-aș vrea să fiu nici una, nici alta. Dar îmi plac avocado și strugurii Hamburg.

Dacă ar fi să mănânci toată viața un singur fel de mâncare, care ar fi acela?

Cartofi prăjiți crocanți în exterior și pufoși pe dinăuntru, presărați cu tone de telemea.

Ce ai mâncat la ultima masă? Ce o să mănânci la următoarea?

Ce ne-a dat la cafeterie, la școala unde lucrez: ciorbă de peri și legume gratinate, cu salată de vară. Bun. La următoarea, după ce termin de răspuns aici, am salată de vinete cu felii de ou răsfiert ca decor, ardei gras umplut cu brânză și ceapă frecate cu unt și o mega salată de roșii cu ceapă verde și brânză presărată pe deasupra.

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Cârnatul alb de bere. Cred că îi zice Turinger.

Bucătarul preferat? Poți să o numești și pe bunica ta, ba chiar și pe tine, important e să argumentezi.

Prietenul Sandi de la 24 Fun, cu papa prietenos și farmec personal. Mama mea pe vremuri când se punea în fason pentru musafiri.

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Migdale sau fistic? Ulei de măsline sau unt? Porc sau pește?

Mozarella sau parmezan? Rucola sau spanac? Pizza sau paste? Sos de roșii sau sos de smântână? Ceapă sau usturoi? Mentă sau busuioc? Vișine sau fructe de pădure? Mâncarea mamei sau mâncarea bunicii? Bicicletă sau mașină? Facebook sau Instagram? Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin?

Vanilie, cafea, caju, ulei de măsline ȘI unt, porc, mozarella, rucola, pizza, sos de smântână, ceapă ȘI usturoi, busuioc, frăguțe, mâncarea mamei, bici, Facebook și altele…

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață. Dacă ai mai multe, nu te reține.

Let it flow! Inspirat de proful meu de la sală, inegalabilul Geo Bogdan.