Eram în India împreună cu Radu, soțul meu, și doi prieteni.

Călătoream ca backpackeri, cu rucsacuri de vreo 5 – 10 kg în spate, dormind nenumărate nopți în trenuri înghesuite sau prin cine știe ce hoteluri sau guesthouse-uri care arătau diferit în realitate, decât pe tripadvisor.

Rezervasem aproape toate cazările, biletele de tren și de avioane interne din țară. Cu vreo lună înainte de a pleca. Așa îți cere ambasada pentru viză, și așa e și mai înțelept, mai ales pentru prima călătorie în India. Ne lăsasem totuși vreo 3 nopți “la liber”, cu gândul că vom alege în New Delhi cum să le petrecem, în funcție de ce minunății ni se arată.

Așadar, dintr-o agenție turistică din New Dehli am rezervat o mașină care să ne ducă până în Rishikesh, un oraș de munte, în nordul Indiei. Bine, nu vă imaginați că odată ajunși în munți, gata, s-a terminat cu aglomerația și haosul specific Indiei. Nu, deloc.

Orașul Rishikesh era şi el foarte aglomerat, cu multe tarabe suprapuse, cu foarte mulți indieni, dar și turiști veniți din toată lumea pentru a-și găsi liniștea (deși “liniștea” era cel mai greu de găsit în India) într-un ashram.

Când ne-a ajuns mașina în fața hotelului, ne-am dat seama că ne va fi dificil să încăpem 4 adulți în ea, cu tot cu bagaje, așa că tot drumul până acolo eu am stat în portbagaj. Era un break. Într-un final, cu un bagaj sub cap pe post de perna, eu cred ca am fost cel mai avantajat membru al grupului.

Am călătorit vreo 9 ore, din câte îmi aduc aminte, într-un trafic cum nu credeai că poate exista în realitate.

Un șofer grăbit să se întoarcă acasă, care a mers pe contrasens, cu depășiri riscante, fără opriri la semafoare, ocolind pietonii, tuk-tuk-urile mai lente, câinii, vacile și boii de pe șosea. Eram deja obosiți când am ajuns în Rishikesh, dar trebuia să ne mobilizăm să ne găsim o cazare.

Șoferul ne-a recomandat vreo 3 hoteluri, de unde primea el comision, dar în care efectiv nu puteai să rămâi. Niciunul dintre noi nu era vreun fițos, plus că ne călisem deja în India cu alte cazări, doar că unele locuri chiar trebuie evitate acolo. Așa că, după câteva ore de căutări, am găsit 2 camere la un hotel decent și am zis: “Bingo!”

Nu mâncasem decât junk-uri pe drum, în timp ce toți 4 vorbeam doar despre cum o să ajungem la hotel, cum o să ne cazăm, o să facem un duș și apoi o să ieșim la prima terasă să mâncăm ceva și să bem o bere. Doamneee, și ce bine o să intre berea aia indiană dupa un drum lung și obositor!

În momentul în care chelnerul a venit la masa restaurantului de la hotel (nu am mai căutat alt loc ca să nu mai pierdem timp) să ne întrebe ce vrem să mâncăm, noi i-am răspuns că ne dorim să aducă mai întâi băuturile:

– “Ne e foarte sete și, până ne hotărâm cu mancarea, vă rog să ne aduceți 4 beri.”

– “Ooo, dar nu se poate. Nu avem bere.”

– “Nu aveți bere? BERE?”

Vă imaginați cât de nasol e să îți spună un chelner una ca asta, după ce o zi întregă ai visat la berea aia rece? Eram pregătiți să ne ridicăm să mergem la alt restaurant, când domnul continuă:

– “Nu există bere nicăieri. Nu există alcool în acest oraș. Rishikesh este un oraș sfânt. Alcoolul este interzis.”

WHAT?

Era singurul oraș din India despre care nu făcusem research înainte, fiind singura excursie aleasă la fața locului, doar pentru 3 nopți dintr-un total de 21. Așa că nu știam care sunt regulile unui oraș sfânt, nu știam că nu se poate consuma alcool și nu știam că eu – care nu beam bere la vremea respectivă decât foarte rar – îmi pot dori atât de mult o sticlă de bere rece. ATÂT.

Am mâncat și am mers la culcare toți 4 imaginându-ne tot felul de planuri prin care am putea ajunge la o bere, în cele 3 zile care ne mai rămăseseră în Rishikesh.

Dar oare dacă comandam un taxi care să ne aducă berea din alt oraș, de lângă, care nu e sfânt?

Nu se putea, căci polițiștii controlau uneori mașinile la intrarea în oraș, tocmai pentru a verifica dacă se transportă alcool. Să ieșim noi din oraș și să aducem în bagaje bere, iarăși, era prea riscant.

Așa că a doua seară am întalnit un european (nu mai stiu exact naționalitatea), care venise în India pentru o lună și stătea acolo deja de 6, care ne-a vândut pontul: “Dacă vreți bere, au la guesthouse-ul X”. Nu-i mai știu numele, dar știu că era un renumit hostel al backpackerilor. Așa că ne-am luat inima în dinți și am plecat într-acolo.

Am ajuns în fața magazinului de la intrarea în hostel și, ca și când urma să comitem o mare infracțiune, am așteptat să plece alți turiști de lângă noi și l-am întrebat pe vânzător (care nu era indian) cu voce joasă: “Aveți bere?”.

Tipul s-a uitat stânga – dreapta și, din frigiderul cu sucuri, a scos din spatele sticlelor o pungă neagră în care ținea ascunse dozele de bere. Au costat de 3 sau 5 ori mai mult, dar nu conta.

Nu aveam voie să le bem decât în interiorul hostelului, într-o grădină pe care mi-o aduc aminte acum cu maxim de dor, alături de alți turiști la fel de rebeli ca noi. Aia a fost cea mai dorită sticlă de bere din viața mea!

P.S.: Mi-e foarte dor de India.