Scurtă istorie a introducerii berii în România

Băutura alcoolică cea mai consumată astăzi la nivel mondial, berea, este prezentă în spațiul românesc încă de la primele mențiuni istorice. Informațiile disponibile despre geto-daci arată limpede că aceștia aveau în meniu bere, vin și mied – ceea ce anulează legenda privitoare la arderea viilor din ordinul marelui preot Deceneu (sau cel puțin, dacă ar exista vreo posibilitate ca acest eveniment să fie real, nu abstinența era scopul său).

Consumul de bere își află o primă atestare la români în anul 1408, sub domnia voievodului Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care încheia cu orașul Liov un tratat comercial ce le permitea negustorilor poloni să fondeze o fabrică de bere la Suceava (dacă aveau asemenea intenții, e limpede că exista cerere).

Prezența acesteia pe mesele domnești, boierești ori cele ale hanurilor, cât și producerea ei, în cadrul „sladnițelor” (pivniță unde se păstrează sau se usucă malțul), rămâne constantă pe întreg parcursul istoriei medievale și moderne a românilor.

În ceea ce privește locul berii în preferințele românilor, aici chestiunea e ceva mai complexă. Trebuie să ținem cont în primul rând de cadrul geografic: ținuturile românești permit cultivarea viței de vie, ceea ce implică o concurență mai intensă între băuturi.

Națiunile producătoare de vin nu exclud berea, dar până de curând istoria consemna o creștere a consumului pe măsură ce mergem spre nord, în zonele cu mai puține variante de materii prime pentru alcool. Astăzi, sondajele s-au cam schimbat.

Dar pentru perioada veche, este cert că berea era băutura cea mai răspândită printre popoarele din nord, inclusiv germanii și austriecii. Pătrunderea celor din urmă în Transilvania și Banat, în urma războaielor victorioase purtate cu Imperiul Otoman, a dus și la înființarea celei dintâi fabrici de bere de mari dimensiuni din provinciile românești.

Aceasta și-a început activitatea la anul 1718, în Timișoara, din inițiativa unuia dintre cei mai de succes oameni de arme ai secolului, prințul Eugeniu de Savoia (1663-1736), care dorea să le asigure soldaților și cetățenilor o alternativă de hidratare, dată fiind calitatea îndoielnică a apei. În prezent, această fabrică rămâne una dintre cele mai importante din România, sub administrarea Ursus Breweries.

Cum au ajuns moda, natura și chiar o lege din secolul al XIX-lea să crească popularitatea berii la noi

Abundența pomilor fructiferi din provinciile românești a dat, după introducerea alambicului, o nouă concurență, cea a alcoolului distilat din fructe.

Tot la acest criteriu am putea să adăugăm că producerea berii necesită instalații mai complexe decât cele ale celorlalte alcooluri, cât și o mai mare atenție în privința calității ingredientelor, altminteri rezultatul este cel puțin nesatisfăcător, dacă nu chiar dăunător.

Așadar țuica (sau palinca, rachiul și alte variațiuni la temă) și vinul erau considerate băuturile de căpetenie ale românilor, cel puțin până în secolul al XIX-lea, atunci când noi factori modifică radical acest clasament.

Ce a determinat creșterea popularității berii

Primul dintre noile criterii este unul care continuă să câștige popularitate în istorie: moda. Numeroasele ocupații austriece și ruse suferite de Principatele Române în secolele XVIII-XIX îi aduseseră pe români în proximitatea unor popoare care, chiar dacă nu erau foarte populare printre locuitori, se dovedeau mari amatoare de bere – chiar dacă rușii sunt asociați de regulă cu vodca.

Influența „nemțească” în ceea ce privește cultura berii în spațiul românesc în schimb se poate observa destul de limpede prin faptul că primii producători autorizați de bere din București au fost doi germani: Johann Timpel din Gotha și vărul său, Andreas Kube, care au primit în anul 1809 învoiala de a produce această băutură într-o mică fabrică situată în nordul orașului.

Va mai trece însă ceva vreme până când berea să urce în preferințele românilor, dat fiind că puțin înaintea Revoluției de la 1848 capitala valahă avea o singură berărie.

Marile fabrici au apărut abia după venirea pe tron a lui Carol I, în ultimele decenii ale secolului. Influența germană este încă puternică, deoarece doi dintre cei trei mari producători de bere ai Bucureștiului anului 1900 sunt Oppler și Luther (fabrica celui dintâi a fost redenumită GIB, fiind demolată în anii ’30, iar a celui de-a doua și-a continuat existența până după Revoluția din decembrie 1989, sub mai multe nume, între care mai cunoscute sunt „Grivița” și „Gambrinus”).

E drept că al treilea fabricant, Dumitru Marinescu-Bragadiru, ajunsese la un moment dat să producă mai multă bere decât competitorii săi la un loc – n-a stricat nici faptul că s-a căsătorit a doua oară cu doamna Sofia Luther, proprietara celei de-a doua fabrici, punând bazele unui „cartel” al berii care a rezistat vreme de zece ani (și fabrica domnului Marinescu-Bragadiru a supraviețuit până în anii ’90, fiind redenumită „Rahova” după 1948).

Desigur, nu doar fabricanții din Regatul României de la vremea aceea se remarcau prin performanțele lor industriale și calitative. În același timp, Transilvania aflată sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar asista la nașterea unor noi magnați ai berii, frații Czell.

După înființarea celei dintâi fabrici, la Brașov, în anul 1892, aceștia și-au extins rapid afacerile, cumpărând la începutul secolului XX atât fabrica Luther din București, cât și pe cea care funcționa la Cluj-Napoca din 1878. În acest din urmă oraș a luat naștere ulterior, în anul 1927, firma „Ursus”, unul dintre numele cele mai cunoscute pe piața berii din România, deținând în prezent trei fabrici și o microberărie.

Pe lângă creșterea producției, consumul de bere a fost încurajat de un alt factor: scăderea concurenței. Aici a contribuit pe de o parte natura, ce-i drept ajutată de comerțul internațional, prin apariția filoxerei (insectă parazită care distruge rădăcina și frunzele viței de vie), semnalată pentru prima oară în vecinătatea granițelor României la anul 1877, care a ajuns să distrugă în decurs de 40 de ani aproximativ 100.000 de hectare de vie și a redus întinsele vii ale Bucureștiului la câteva nume de străzi.

Adăugând la aceasta influența politicului, prin Legea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino din anul 1896, care a produs o scădere a prețului berii și a încurajat producția autohtonă în detrimentul celei de import, e ușor de înțeles de ce în perioada domniei lui Carol I berea a ajuns să fie considerată „băutură națională”.

Cum au apărut primele berării

Odată popularitatea berii consolidată – sau uneori contribuind la acestea – au apărut și o serie de berării și alte categorii de localuri ce includeau această băutură în meniu, de la cele mai selecte din istoria Bucureștiului până la coloratele, dar insalubrele cârciumi de la periferie.

Pe lângă „eliseurile” și „coloseurile” deschise de marii fabricanți, nume precum „Carul cu Bere” au atras – și o mai fac încă – numeroși amatori ai acestei băuturi, care a fost de altfel și principala preocupare de afaceri a dramaturgului I.L. Caragiale, proprietar a nu mai puțin de patru berării (între care și „Gambrinus”, pentru o vreme), dar afacerist fără noroc, poate și pentru că, fiind mare amator al licorii servite la halbă ori țap (ce este aproape omniprezentă în scrierile sale), și-a fost adesea cel mai bun client.

Oricât de mult ne-ar plăcea și oricât de populară ar fi astăzi, când localurile abia așteaptă să ne servească o bere, să ținem cont și de măsură. Ne putem bucura cu adevărat de o ieșire în oraș atunci când consumăm alcool cu moderație. De exemplu, limita maximă de consum pe zi ar fi echivalentul unei beri de 300 ml în cazul femeilor, și două astfel de beri în cazul bărbaților.

Ce efecte are alcoolul în exces asupra organismului? Află de aici.