De câte ori am vreo discuție cu băiatul meu care mie mi se pare importantă, în care mi se pare că îi dau vreo lecție de viață sau îi împărtășesc lucruri care sper să-i țină companie de atunci încolo, mă gândesc dacă, în realitate, el își va mai aminti această discuție.

Sunt sigur că aceasta este o dilemă a părinților dintotdeauna. O dilemă căreia nu i-am dat de cap, căreia nu i-am găsit vreo formulă de rezolvare, din păcate.

Ce simple ar fi fost lucrurile atunci! Nu putem fi siguri ce anume din ce le spunem copiilor noștri rămâne cu ei peste ani. Vedem la noi că de multe ori rămân lucruri pe care părinții noștri nu le-au făcut cum ne-am fi dorit.

Sau vorbe spuse la nervi pe care le cărăm după noi de ani și ani.De aceea mă gândesc că sunt șanse mari să nu rețină niște lucruri care mie mi se par importante: că viața e despre multă muncă și doar așa poți obține ceea e îți dorești.

Că nu e bine să bei alcool până la 18 ani, iar după această vârstă să fie cu moderație, pentru că îți poate afecta sănătatea. Că oamenii sunt buni, dacă le dai șansa să fie buni. Și câte și mai câte.

Oare va reține ceva din ceea ce îmi doresc eu să rețină? Sau își va aminti de momentele mele de eșec?

De dățile în care nu am știut sau nu am putut fi un părinte bun pentru el. De discuțiile în care l-am repezit sau i-am spus că nu am timp pentru el, că altceva este mai important pentru mine.

Probabil că își va aminti și multe astfel de momente. Așa că tot ce pot face este să încerc ca ele să fie cât mai rare. Să fie excepțiile. Să știu eu că au fost excepțiile, chiar dacă el va uita asta.

Și să mă străduiesc să-i povestesc cât mai des despre lucrurile care mi se par mie importante. Despre valorile în care cred, despre cum trebuie făcute anumite lucruri și când, despre cum trebuie tratați oamenii.

Să-i povestesc că viața e frumoasă dacă muncim să ne-o facem frumoasă, nouă și celor din jurul nostru. Că nu e perfectă, și de multe ori e foarte grea, dar că poate fi foarte frumoasă.

Și îmi propun să fac asta dintr-un simplu calcul matematic, un principiu pe care l-am înțeles și care m-a ghidat mai mereu: cu cât te străduiești mai mult într-o direcție, cu atât îți cresc șansele să-ți iasă acel lucru.

Și mie mi se pare că noi, părinții, pe asta ar trebui să ne bazăm: pe un calcul al probabilităților. Un calcul imperfect, sigur, dar unul care îi favorizează întotdeauna pe cei care se străduiesc.