De cele mai multe ori, atunci când avem o discuție importantă cu copiii noștri sau când îi certăm, o facem din postura de adulți.

Ceea ce e firesc până la un punct, în sensul că e normal să ne comportăm ca niște adulți, pentru ca ei, copiii, să învețe importanța limitelor, a ideii că nu orice este permis sau a faptului că e bine să asculți de cineva cu mai multă experiență.

Ceea ce nu-mi place mie uneori este că uităm că am fost și noi copii.

Uităm să ne punem în pantofii lor. Uităm prea ușor cât de mult uram prelegerile adulților.

Orice om, indiferent de vârstă, simte că a greșit atunci când a greșit. Iar dacă cineva ne atrage atenția asupra acestui lucru, primul impuls este să ne enervăm și să nu mai auzim nimic din ce ne spune acel om.

Asta este cu atât mai valabil la copii și adolescenți.  Niciun copil nu va face ceva pentru că „așa trebuie”. Niciun copil nu se va conforma pentru că „așa e frumos”.

Va face sau nu va mai face un anumit lucru abia atunci când va înțelege ce impact are acel lucru asupra sa.

Iar asta este valabil pentru orice: de la cățăratul în copaci până la consumul de alcool ce trebuie ocolit până la 18 ani.

Dacă îi explici unui adolescent ce se poate întâmpla, șansele ca el să ia decizia corectă sunt mult mai mari. Dacă doar îi interzici un lucru, nu faci decât să-l provoci să te sfideze.

Și aici mi se pare mie că nu e bine că am uitat cum eram atunci când eram copii. Căci, deși lumea a evoluat și noi odată cu ea, în foarte multe privințe am rămas la fel. Sau, de fapt, noi ne-am transformat ușor-ușor în părinții noștri, iar copiii noștri în noi, cei de acum 20-30 de ani.

Multora din noi, poate și vouă, ne-au fost interzise foarte multe lucruri. Am fost amenințați cu pedeapsa la tot pasul, și acasă, și la școală.

Ne-a oprit asta vreodată? Poate, dar regula a fost că ceea ce ni se interzicea, fără alte explicații, devenea „fructul oprit” – un lucru pe care trebuia neapărat să îl facem sau să îl avem.

Așa că poate nu ar fi rău ca astăzi, când noi suntem cei cu mintea de adult, să ne aducem aminte de copiii care am fost.

De ceea ce ne doream atunci. De ceea ce am fi vrut să vedem și să auzim atunci de la adulții acelor vremuri.

Și poate, dacă vom face asta, copiii de azi vor lua decizii mai bune, mai informate și mai sănătoase. Poate că, până la urmă, asta înseamnă un parenting bun.