NU!

Nu vreau!

Nu vreau să fac aia!

NU!

De câte ori, ca părinți, nu i-am auzit pe copiii noștri luându-l pe „Nu” în brațe și închizând orice cale de dialog. Și știm cu toții că sunt momente în care ne vine să luăm acele „Nu”-uri și să facem niște lucruri cu ele care nu pot fi menționate aici.

Dar eu cred că, din când în când, de câte ori putem, trebuie să validăm aceste „Nu”-uri ale copiilor noștri, chiar dacă ni se par absurde, neimportante sau de-a dreptul hilare. Căci miza noastră nu ar trebui să fie să avem dreptate când ei au trei, patru, opt sau nouă ani. Miza noastră ar trebui să fie să le dăm încredere în „Nu”-ul lor. Să știe că atunci când spun „Nu”, oamenii mari țin seama de el. Sau dacă nu țin seama de el din prima, cer explicații, discută, nu își impun cu forța varianta lor, oricare ar fi aceea.

Căci copiii noștri vor deveni, mai repede decât ne-am aștepta sau am vrea, adolescenți în jurul cărora tentațiile vor dansa libere. Și ce bine va fi atunci ca ei să știe că „Nu” înseamnă „Nu”, fie că îl rostesc ei sau ele, fie că îl aud.

Ce bine va fi când cineva le va spune să bea o bere la 14 sau 15 sau 16 ani, iar ei să aibă puterea să zică „Nu, mulțumesc, mai aștept câțiva ani.”

Doar că lucrurile acestea nu se vor întâmpla peste noapte, ca printr-o magie. Ca orice alt lucru trainic, și acesta va lua timp și va trebui construit cu atenție, cu răbdare, cu migală. Cu un pas în față azi, unul în spate mâine, doi în față peste o săptămână și tot așa.

Așa că dața viitoare când veți auzi „Nu” de la copilul vostru, poate că în loc să reacționați imediat și să sancționați „Nu”-ul, veți reuși să respirați, să vă liniștiți și apoi să vă gândiți la ceea ce contează cu adevărat. Și ceea ce contează cu adevărat este să încercăm și, poate, să reușim să creștem niște viitori adolescenți și adulți care să fie mai rezilienți, mai încrezători în ei înșiși și în puterea lor. Nu?